viernes, 8 de marzo de 2013

Un poema de Friedrich Nietzsche


¡Amigu Yorik, xixa...!

¡Amigu Yorik, xixa...!
Y cuando t’atormente’l pensamientu,
como lo fai agora,
nun significa “¡Dios!” Quiá, pues
nun ye otro que’l to propiu neñu,
la to carne y sangre,
lo que t’acongoxa y atormenta,
¡el to pequeñu pardal y piraván!
Mira, ¡qué bien-y va la verdiasca!

¡Y p’acabar, amigu Yorik! Dexa
la filosofía abegosa, y qu’equí una
apegadiella como medicina y receta
casera a la oreya entá te xuxurie
–el mio remediu contra tal zuna–:
“El que quiera al so Dios, que lu crie”.


Freund Yorik, Mut!...

Freund Yorik, Mut!
Unsd wenn dich dein Gedanke quält,
wie jetzt es tut,
heiß das nicht –“Gott”! Denn, weit gefehlt,
es ist ja nur dein eigen Kind,
dein Fleisch und Blut,
was dich da drangsliert und quält,
dein kleiner Schelm und Tu-nicht-gut!
–Sieh zu, wie ihm die Rute tut!

Und kutz, Freund Yorik! Lass die düstre
Philosophie – und das ich hier
noch einen Spruch als Medizin
und Haus-Rezept ins Ohr dir flüstre
mein Mittel gegen solchen Spleen!–:
“Wer seinen “Gott” liebt, züchtigt ihm.”

                                                            Friedrich Wilhem Nietzsche (1844-1900)

No hay comentarios:

Publicar un comentario